Acest material o reacție empatică la „Moldializarea − Cultura
basarabeană în România”, un excelent dosar cronotopic propus de către revista
bucureșteană „Dilema
Veche”: nu i-a fost dat să fie o simplă intervenție
destinată comentariilor on-line, din păcate indisponibilă cititorilor, și nici
să fie acceptat la rubrica „Polemici și dezbateri”. Îl public așadar în spațiul meu intim, gîndindu-mă că poate destinul său (final) nu e decît o dovadă a
existenței unui dumnezeu milos pentru
cultura românească luată în ansablul ei.
Pornind de la
provocarea necesară lansată de către criticul Marius Chivu („În afară de
O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană?”), despre cultura sa muzicală mai
trebuie știut că trupa „Noroc” a lui Mihai Dolgan s-a numărat printre puținele care au
emulat la nivel internațional formaţia „Beatles”. Despre
popularitatea „Noroc”-ului stă mărturie top-tenul britanic din anii 70 ai
secolului trecut. Acesta e și cazul lui Eugen Doga, un Erio Moricone basarabean, care a
trecut demult frontierele Basarabiei. Ori a sopranei Maria Bieșu, care în anul 1967 obținea titlul de „Cea mai bună
Cio-Cio-san” (opera „Madame Butterfly”) la
Prima ediție a Concursului Internațional Miura Tomaki (Japonia).
La întrebarea
retorică a dlui Chivu („numiţi un regizor basarabean contemporan!”), mă grăbesc
să numesc cu toată mîndria mea etnică cel puțin 2 regizori basarabeni
contemporani (nu sunt sigur dacă Emil Loteanu și Vlad Ioviță se înscriu în
formula avută în vedere de domnia sa), și anume: Igor Cobileanschi și Pavel
Cuzuioc, care sunt plasați la un nivel cel puțin superior multor tineri
cineaști aclamați poate mai curînd pentru șansa de a se fi născut dincoace de
Prut!
Declarînd că nu
e un bun cunoscător al literaturii basarabene („prin urmare mă feresc să fac
evaluări de ansamblu privind relieful şi fizionomia ei”), criticul Paul Cernat sfîrșește
prin a face copy-paste (din nu știu
ce directivă-partinică-vizată-de-nu-știu-ce-instanță-culturală-supremă-infailibilă
de la București) același „Pomelnic basarabean” cu vii-și-morți (trecuți cu
vederea, adică) preluat formal acum mulți ani în urmă de la criticii și profesorii universitari Ion Simuț și Alexandru Mușina, dar din
conținutul căruia continuă să lipsească cu desăvîrșire numele prozatorilor Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Viorel Mihail, Victor
Dumbrăveanu, Anatol Moraru, Oleg Garaz, al poeților Arcadie
Suceveanu, Eugen Cioclea, Teo Chiriac, Nicolae
Spătaru, Ghenadie Nicu,
Liliana Armașu, Diana Iepure, Aura Maru ori Silvia Goteanschi, a textierei Radmila Popovici, a cercetătorilor literari Ion Plămădeală și Alex Cosmescu. I-am
lăsat la urmă, fără a fi și cei din urmă, pe Mircea V. Ciobanu sau Grigore
Ghiper care, dincolo de a fi poeți români cu greutate, mai nou apar și în
ipostaza de teoreticieni și critici de întîmpinare, alături de Alexandru
Burlacu și Aliona Grati. Și asta fără a aduce în scenă plutonul mai tînăr care
și-a semnat volumul de prima verba
sau care nu mai știe la ce porți editoriale (balkanice) să mai bată. Or, poți suspecta că un jucător
experimentat, pomenit cu cîteva cărți bune în mînă, ar fi tentat și de acum
încolo să măsluiască (deși afirmă clar, „nu vreau să trișez”) competiția culturală
probabilă „Ro versus Md”! Ceea ce
doresc să scot în evidență e că oricare dintre numele invocate mai sus puteau să-i țină locul
lui „Dimitri Miticov”, care nu
are grija fatumului basarabean din
simplul motiv că e doar identitatea literară virtuală a talentatului scriitor tîrgoviștean
Robert Mîndrilă. Poate că dacă extrem de
ocupatul cronicar se încumeta să răsfoiască măcar un sfert de oră și paginile
Antologiei de proză scurtă pan-românească (pe care subsemnatul a îngrijit-o în
anul 2011) nu lăsa impresia de improvizație critică, mai ales că dl Marius
Chivu făcuse anterior referință la ea pe
paginile „Dilemei Vechi”.
(Precizez, pentru răuvoitorii care se vor isca, că înafara acestui
exemplu pedagogic − exacerbat la nivel de ICR, de exemplu − nu am nimic de
împărțit cu robustul agent al culturii românești care este Paul Cernat!)
3)
Acestea
fiind „precizările de martor” la dosarul intentat literaturii române de peste
Prut, sunt curios să aflu cum se explică faptul că cele „cîteva
iniţiative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în
România” sunt plasate la timpul „trecut”, în condițiile în care DE DEPARTE NU DOAR
cei doi dintre stîlpii „Dilemei Vechi” (mă refer la domnii Cernat & Chivu)
sunt în măsură să gestioneze personal și cu o doză de mai bună intenționalitate
fenomenul cultural-artistic basarabean care, alas, se desfășoară în toată
complexitatea sa exact sub privirea selectivă a instituțiilor culturale de
profil. Or, „peripeţiile birocratice” prin care trec basarabenii (la care dl
Chivu face referire în eseu, pe bună dreptate) se regăsesc inclusiv în „cîmpul
cultural” din Capitala tuturor românilor. Luată prin surprindere într-o bună
zi, nu m-aș mira ca ultima va trebuind să arboreze steagul capitulării estetice
în fața atîtor supraviețuitori (nedreptățiți
nu doar) la marginea ei geo-politică.
P.S. În contexul dezbaterilor extrem de utile asupra „fenomenului
cultural basarabean”, vă propun un excerpt dintr-un interviu pe care i l-am
acordat recent lui Iulian Sîrbu (Iași). Detalii la:
Cum vedeţi literatura română actuală? Credeţi că literatura din
Basarabia face parte din literatura română? Sau este altceva.
În loc să explodeze într-o ciorbă de burtă cu mămăliguţă numai bună de
astîmpărat foamea cititorului internaţional, literatura română actuală continuă
sa facă implozie: mult aer inspirat şi doar o cantitate foarte puţină expirată
înafară. Nu e de mirare că sînt puţine accidente, dar cu foarte mulţi răniţi.
Din păcate, Mama Răniţilor e ocupată acum cu alte lucruri!
Aşa cum e firesc să fie într-o cultură ajunsă să stea pe propriile ei
picioare, literatura română e susţinută de toate palierele ei regionale. Or,
atîta timp cît sînt acceptate cercurile literare bucureştene, ieşene sau
clujene, şcolile de la Tîrgovişte şi Braşov, cercul literaţilor germani din
Banat etc, nu văd de ce nu ar exista şi o zonă cultural-artistică
nistro-pruteană. Dar mi se pare că emulaţia componentelor trebuie să fie
fair-play şi de bun gust. De exemplu scriitorii francofoni din Canada nu sînt o
specie inferioară celor din Franţa: observaţia e valabilă şi pentru cultura
română. Nu contează că locuieşti în oraşul Reni din regiunea ucraineană Odesa,
capitala basarabiei ori în Valea sîrbească a Timocului. Odată ce te-ai
aventurat să scrii în limba română (măcar un bileţel adresat menajerei de la
hotel), omologarea e identică: trebuie să faci uz de aceeaşi „cifră octanică”
alături de participanţii la traficul cultural. A, că a dat Domnul să ştii mai
multe limbi, acesta nu e decît un aditiv în plus adăugat combustibilului
intelectual. Cîte limbi vorbeşti, atîtea vieţi (şi „şanse”, ar putea spune
unii) ai! De exemplu am remarcat la Nicolae Cornescian şi Aleksandar Stoicovic
un filtru cultural din zona ucraineană, respectiv sîrbească, care îi ridică pe
cei doi scriitorii bănăţeni emergenţi peste creştetul multor congeneri literari
de-ai lor. În plus, dacă te uiţi atent la autorii afiliaţi editurii „Polirom” −
şi cu priza cea mai mare la cititor, de alfel − nu poţi să nu recunoşti
acestora o frecventare specifică a culturii slave.
De altfel eu însumi am apelat la jocurile etimologice româno-ruseşti în
textul antologat de volumul „Alertă de grad zero în proza scurtă românească
actuală” şi salut gestul unor scriitori originari din România (Claudiu
Komartin, Moni Stănilă, Matei Hutopilă) care s-au gîndit la revigorarea
semantică a poeziei lor nu altfel decît apelînd la valenţele unei limbi de
circulaţie internaţională. Ştiu că şi regretatul Gheorghe Crăciun miza,
pare-se, pe o revelaţie venită din literatura de peste Prut, dar cu siguranţă
nu în direcţia „moldovenismului” gregar urmată de Nistor Cabac, să zicem.
Trebuie să-i dau dreptate aici lui Vasile Gîrneț care, întrebat „despre
sincronizarea culturală România-Republica Moldova”, spune literalmente
următoarele: „Mie personal îmi repugnă diferenţa căutată cu orice preş, la
care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi
cultivă „basarabenitatea” apelând adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou
împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum
înfundat care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere
estetic, e o „marfă” îndoielnică”. Aşa cum am avut şi eu senzaţia cînd mă
aflam cu mulţi ani în urmă la Dublin, de unde îmi cumpărasem volumaşul „The
Acid House” a lui Irvine Welsh. Ca să fiu onest, pidgin-ul lui scoţian mi s-a
părut „bit fukin hart” pentru inteligenţa mea de cititor de engleză!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu